Federaţia ONG-urilor Pentru Copil (FONPC), reprezentând 75 de organizaţii ne-guvernamentale, active în domeniul protecţiei drepturilor copilului, susţine urgentarea intervenţiilor în domeniul dizabilităţii şi afirmă argumentat că:

Procesul de egalizare a şanselor pentru copiii cu dizabilităţi trebuie mult accelerat pentru că numeroase bariere împiedică aceşti copii să primească tot sprijinul de care au nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta ca viitori cetăţeni ai României.

Prezentul document de poziţie se bazează pe experienţa şi expertiza în domeniul dizabilităţii a organizaţiilor membre FONPC şi încurajează acţiunea comună şi de susţinere a tuturor celor care cred în faptul că suntem responsabili pentru eliminarea tuturor obstacolelor care separă copiii cu dizabilităţi de ceilalţi copii şi îi condamnă la marginalizare sau segregare.

Fiecare copil are dreptul la educaţie dar nu toţi copiii cu dizabilităţi ajung la şcoală.

Copiii cu dizabilităţi sunt puţin vizibili: de multe ori nu au cum să iasă din casă, în multe cazuri nu sunt acceptaţi în şcoala obişnuită, părinţii nu le pot achiziţiona dispozitivele tehnice necesare, nu sunt în parc la joacă, nu sunt ascultaţi sau nu-şi găsesc formele de comunicare … „Am nevoie de aripi” – spune o organizaţie – pentru combaterea neadaptării mediului fizic, clădiri, mijloace de transport ş.a.m.d.

Principalele bariere de atitudine pe care organizaţiile membre le-au identificat sunt:

• Ideea că aceşti copii trebuie ţinuţi acasă, nu scoşi în public.
• Astfel de copii sunt elemente perturbatoare în şcoala de masă (“are dizabilităţi, să meargă la şcoala specială”). Anii în care handicapul era ascuns în case sau cămine spital are încă repercursiuni.
• Mentalitatea românească („handicapatule” etc), prejudecăţile, stereotipurile.
• Necunoaşterea potenţialului acestor persoane.
• Lipsa unor campanii de promovare a unor modele de succes.
• Lipsa de informare a comunităţii privind aspecte de baza ale dizabilităţilor, drepturile copilului.
• Slaba autoreprezentare, participarea copiilor cu dizabilitaţi.
• Marginalizarea din partea societăţii manifestată în toate mediile sociale şi lipsa de înţelegere a nevoilor acestor copii.
• Interesul scăzut al autorităţilor la nivel local cât şi central faţă de problemele acestora.
• Caracterul preponderent teoretic al educaţiei româneşti, activităţile efective în care copiii, începând cu vârstele cele mai mici, să fie implicaţi efectiv în activităţi de înţelegere, toleranţă şi sprijin al persoanelor cu dizabilităţi.
• Neasumarea responsabilităţii faţă de integrarea acestora.

Copiii cu dizabilităţi sunt discriminaţi, marginalizaţi şi chiar excluşi din viaţa comunităţii, în foarte multe cazuri.

Organizaţiile membre consideră că principalele bariere în incluziunea şcolară sunt:

• Lipsa unei legislaţii coerente şi a unei strategii pe termen lung.
• Imposibilitatea de a accede la toate spaţiile şi resursele şcolii, în condiţiile în care sunt accesibilizate doar intrările în şcoală (în multe cazuri nici acestea).
• Dificultatea transportului către/de la şcoală.
• Informarea şi pregătirea insuficientă a cadrelor didactice privind lucrul cu copilul cu dizabilităţi (nu ştiu cum să abordeze un copil cu nevoi speciale şi au dificultăţi în lucrul cu acesta), rareori instrumentele specifice educaţiei sunt adaptate la nevoile individuale ale copilului.
• Insuficienţa programelor de recuperare/serviciilor de specialitate de pe raza de domiciliu al copilului sau a inaccesibilităţii acestora (cost, distanţă fizică, program).
• Lipsa de disponibilitate obiectivă – clase numeric prea mari – sau subiectivă – neştiinţa, teama că ceilalţi copii ar putea leza fizic copiii cu dizabilităţi (îi pun să stea într-un colţ protejat) a cadrelor didactice, mentalităţi nepotrivite ale unor cadre didactice: directori, profesori, învăţători şi refuzul acestora de a-i accepta în şcoală/clasă.
• Timp prea puţin alocat de profesorii de sprijin copiilor cu dizabilităţi (aceştia lucrează 16 ore pe săptămână, au 8 copii, ceea ce înseamnă 2 ore/săptămână/copil), lipsa profesorilor itineranţi.
• Probleme legate de toleranţa colegilor de clasă, a părinţilor acestora, a cadrelor didactice.
• Resurse insuficiente (număr insuficient de profesori de sprijin; programele adaptate sunt realizate pentru puţini copii.
• Mentalitatea (atât a unor cadre didactice cât şi a multor părinţi care au copii fără dizabilitaţi).
• Fiecare copil cu dizabilităţi are dreptul la viaţă împlinită şi decentă, să i se garanteze demnitatea, să i se favorizeze autonomia şi să i se faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii.
• Organizaţiile membre consideră că principalele bariere în incluziunea socială sunt:
• Legislaţia incompletă, lipsa unei monitorizări atente a aplicării legilor în vigoare; neaplicarea măsurilor coercitive faţă de instituţiile care nu respectă legislaţia.
• Lipsa unităţii între diferite politici/strategii naţionale (educaţie, sănătate, protecţie socială, incluziune pe piaţa muncii).
• Insuficienţa serviciilor: centre de recuperare, centre de zi, centre de respiro, de socializare şi costurile ridicate ale terapiilor, serviciilor de recuperare şi tratamentelor medicale.
• Discriminarea, lipsa de respect, lipsa de empatie. Comunităţile nu recunosc potenţialul persoanelor cu dizabilităţi. Societatea este puţin tolerantă cu diferenţa, lipseşte educaţia din şcoli.
• Infrastructura neadaptată persoanelor cu dizabilităţi (în mod special transportul).
• Lipsa unor structuri de sprijin la nivel de şcoală, comunitate, mass-media; programele, proiectele care includ copii cu dizabilităţi sunt reduse ca număr şi impact.
• Alocări bugetare mici pentru dezvoltarea de servicii locale.
• Lipsa informaţiilor de calitate despre tratamente, servicii existente, drepturi ale persoanelor cu dizabilităţi; necesităţile şi drepturile persoanelor cu dizabilităţi sunt vag cunoscute.
• Veniturile mici ale familiilor care au în îngrijire copii cu handicap, în special familiile monoparentale şi cele cu 2 copii cu handicap.
• Birocraţia excesivă.
• Oportunităţi foarte reduse pentru dezvoltarea abilităţilor copiilor cu dizabilităţi, mai ales în zonele rurale, oraşele mici (de exemplu, numărul extrem de redus al centrelor de diagnoză şi intervenţie timpurie; numărul insuficient al centrelor de zi/de recuperare pentru copii cu dizabilităţi, etc).

Organizaţiile membre consideră ca principalele priorităţi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii copiilor cu dizabilităţi şi ale familiilor acestora sunt:

• Legislaţie adecvată şi respectată.
• Crearea la nivelul fiecărei comunităţi de servicii adaptate, suficiente şi care să asigure un continuum : centre de recuperare, centre săptămânale, centre respiro, ateliere protejate; centre de diagnostic precoce al handicapului; centre de testare a posibilităţilor de încadrare profesională (vocaţională şi adaptată poteţialului). Dezvoltarea serviciilor sociale de tip centre de zi, centre de tip respiro, centre de criza, îngrijire şi recuperare la domiciliu, corespunzător nevoilor individuale ale persoanei cu handicap.
• Mai multe centre de recuperare, accesibile şi comunităţilor îndepărtate.
• Înfiinţarea de centre de consiliere pentru părinţii care au în îngrijire copii şi tineri cu dizabilităţi.
• Înfiintarea şi dezvoltarea de activităţi de socializare/pregătire pentru viaţă independentă (ateliere protejate, ateliere de terapie ocupaţională).
• Finanţarea serviciilor pe copil şi nu pe servicii – certificatul de încadrare în grad de handicap să prevadă în planul de recuperare care îl insoţeşte un punct: resurse financiare deblocate din bugetul de stat, necesare recuperării.
• Experienţa ONG-urilor cu expertiză în handicap trebuie utilizată la maxim: finanţarea serviciilor lor pentru copiii cu handicap şi familiile lor este primul pas, urmează modelele de bună practică, furnizarea serviciilor pe baza cererii şi ofertei.
• Educaţia timpurie în şcoli în spiritul respectului diversităţii.
• Responsabilizarea şi sensibilizarea populaţieiîn ceea ce priveşte problematica copiilor cu dizabilităţi.
• Formarea profesională continuă a specialiştilor care lucrează direct cu copiii astfel încât să cunoască şi să aplice cele mai noi metode şi terapii care şi-au demonstrat eficienţa.
• Extinderea serviciilor de terapie recuperatorie decontabile prin Casa de Asigurări de Sănătate.
• Eliminarea birocraţiei.
• Creşterea veniturilor familiilor care au în îngrijire copii cu dizabilităţi.

Este foarte important de reamintit în acest context faptul că, în anul 2009, Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a făcut o serie de recomandări statului român cu privire la drepturile copiilor cu dizabilităţi şi cu referire la articolul 23 al Convenţiei, printre care:

• Să elaboreze o amplă politică naţională specială privind persoanele cu dizabilităţi, care să promoveze exercitarea tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către toţi copiii cu dizabilităţi si participarea lor deplină la viaţa societăţii;
• Să ia toate măsurile necesare pentru a garanta punerea în practică a legislaţiei care oferă protecţie persoanelor cu handicap, dar şi programe şi servicii adresate copiilor cu dizabilităţi;
• Să elaboreze programe de identificare şi intervenţie timpurie;
• Să organizeze cursuri de formare pentru profesionştii ce lucrează cu copiii cu dizabilităţi, cum sunt personalul medical, paramedical şi conex, profesorii şi asistenţii sociali;
• Să iniţieze campanii de sensibilizare faţă de drepturile şi nevoile speciale ale copiilor cu dizabilităţi, să încurajeze incluziunea lor în societate şi să prevină discriminarea şi instituţionalizarea acestora;
• Să asigure evaluarea atentă şi competentă a copiilor cu dizabilităţi mintale pentru a evita orice încadrare greşită;
• Să continue şi să finalizeze planurile de ratificare a Convenţiei Internaţionale privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (ratificată de România prin Legea nr. 221/2010) şi să analizeze posibilitatea ratificării Protocolului opţional al acesteia;
• Să armonizeze definiţiile termenului „dizabilitate” şi să încerce să reunească responsabilităţile privitoare la colectarea informaţiilor şi la monitorizare într-o singură agenţie.

Pentru asigurarea protecţiei drepturilor copiilor cu dizabilităţi, FONPC şi organizaţiile membre îşi asumă ca teme de advocacy:

• Educaţia pentru acceptarea diferenţei, pentru apreciarea valorilor reale umane, a unicităţii valoroase a omului, începută de la grădiniţă – prin joc – continuată ca materie obligatorie în şcoală.
• Elaborarea unei politici privind “mica copilărie”, de îngrijire şi educaţie a copilului preşcolar, într-un ansamblu diversificat de servicii şi/sau prestaţii financiare.
• Măsuri, inclusiv legislative, pentru prevenirea violenţei de orice natură, asupra copiilor (violenţă fizică, psihologică, sexuală, exploatare şi abuz, răpire de copii, trafic, violenţă domestică, pornografie infantilă).
• Dezvoltarea voluntariatului.
• Stimularea familiilor să creeze asociaţii de părinţi, pentru a fi o forţă, alături de ong-urile furnizoare de servicii, dar şi pentru a face pledoarie pentru îmbunătăţirea serviciilor publice.
• Finanţarea pentru ONG-uri furnizoare de servicii, în proporţie de 80%, a serviciilor pentru copii cu dizabilităţi de la bugetul de stat, adică în mod egal cu ceea ce primesc furnizorii publici de servicii sociale.
• Diversificarea serviciilor pentru copilul cu dizabilităţi, în defavoarea prestaţiilor financiare, care menţin copilul în starea de izolare şi inactivitate (servicii care ar trebui să existe obligatoriu la nivelul fiecarui consiliu local).
• Încadrarea persoanelor cu dizabilităţi, în mod deosebit a copiilor cu autism care au împlinit vârsta de 18 ani.
• Îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a serviciilor pentru copiii cu dizabilităţi din mediul rural.
• Responsabilizarea privitor la problemele de inserţie socială cu care se confruntă aceste persoane.
• Promovarea participării şi implicării persoanelor cu dizabilităţi în dezvoltarea de politici publice.
• Realizarea unui dialog constant cu organizaţiile neguvernamentale care reprezintă interesele persoanelor cu dizabilităţi.
• Acces la învăţământul de masă (pregătirea cadrelor didactice, sensibilizarea părinţilor şi copiilor fără dizabilităţi, accesibilizarea clădirilor, adaptarea curriculei, sau creşterea calităţii învăţământului special).
• Creşterea veniturilor familiilor care au în îngrijire copii cu dizabilităţi prin acordarea de noi facilităţi şi prin acordarea la timp a facilităţilor de care beneficiază.
• Eliminarea birocraţiei prin simplificarea documentelor necesare la dosarul de evaluare şi încadrare în grad de handicap, eliminând astfel epuizarea fizică şi psihică a părinţilor cât şi a copiilor (ex.: pentru comisia de evaluare au de făcut foarte multe drumuri pentru a obţine documentele solicitate la dosar, mergând de la un cabinet la altul împreuna cu copilul şi aşteptând ore în şir pentru eliberarea documentului solicitat).
• Promovarea imaginii pozitive a imaginii copilului cu dizabilităţi prin intermediul mass-media.
• Asigurarea unui procent mai mare din PIB pentru educaţie, protecţie socială (în special pentru servicii sociale specializate pentru copii cu dizabilităţi şi familiile lor.